Când am luat adresa Norei Iuga de la prietenul meu Stoicovici, am ezitat şi nu m-am dus glonţ la poştă; m-am gândit că poate o va deranja plicul meu, poţi să ştii? Apoi m-am gândit că poate nu îi va plăcea cartea şi mă fac de râs, pe urmă (să fiu sincer) m-am gândit că dintr-un motiv sau altul nici nu îmi va deschide cartea, căci să o spunem pe a dreaptă, noi, ăştia mucea, poeţii din ultimul val nu suntem de nasul celor ce au scris înaintea noastră şi cu oricâtă emoţie le-am face cadou cărţile noastre (cu cele mai frumoase gânduri dedicate) rar se vor obosi să ne citească, pentru că în literatură, am impresia, e ca în pariurile sportive, mergi pe recomandările celor ce joacă de mult, celor ce sunt cunoscători, nu mai pierzi tu timpul să te convingi cu ochii tăi, iar calul recomandat de X e bun şi merită toată atenţia pentru că X le are, e de mult în afacere. Dar Nora Iuga nu numai că mi-a citit cartea, ci mi-a şi răspuns printr-o frumoasă scrisoare. Las câteva rânduri şi spre atenţia dumneavoastră:

“Ce bucurie, ce bucurie, uite, încă unul care face parte din familia mea… încă unul care mă duce mai departe… şi ce bine că suntem atât de puţini! Dar de ce îndrugă ‘prostioare’ onorabilul Alex. Ştefănescu – care Nichita, care Brumaru, care Dinescu, cum adică, TU te împrumuţi, faci credite la banca poeziei? Eu ştiu exact că nu poţi să iei în arvună strofa asta, nici maşinăria asta sofisticată, cu atât mai mult să furi meseria. Trebuie să ai mecanismul ăsta în creierul tău. Eu îl cunosc bine că şi eu l-am avut de când mă ştiu, e o mică deviaţie de la gândul drept, îmi place s-o iau pe scurtătură. Suntem un fel de canguri cei din mica noastră familie, sărim spaţii, regnuri, învecinăm Noua Zeelandă cu Deşertul Gobi şi naştem pui de semafoare – cum spui tu mereu roşii- Habar n-ai cu câtă plăcere te citesc, Marius, la fel cum mă citesc pe mine… ştiu că înţelegi.”

N.

Scrisoarea mai continua pe o pagină ruptă dintr-o “agendă germană”.  În plic se găsea şi cartea “Blogstory” apărută la CDPL în 2011; despre aceasta Nora Iuga spunea “n-a fost ideea mea, dar e nostim, parcă joci şotron”.

Iată că unii mari scriitori îi bagă totuşi în seamă pe cei tineri, eu sper să fie cât mai mulţi scriitori consacraţi care să îşi dea seama că cei tineri “vă duc mai departe”, domnilor.

În schimb, Eminescu îmi zice: bă, aldea, poezia este o chestiune politică, generaţiile se formează în funcţie de timpul lor politic.

Cum aşa, domne’? îl întreb eu, ori m-am ameţit prea tare de la vin ori cuvintele lui Eminescu sunt prea sofisticate pentru mintea mea.

Bă, spune Eminescu, ce vreau eu să zic este că poezia ţine de inocenţa timpului tău, ori timpul politic al secolului 21 nu prea mai are inocenţă, ci un fel de auto-alintare, mă, aldea, mă, poeţii secolului 21 sunt nişte copii care injură la colţul blocului nu pentru că nu i-au educat părinţii, ci pentru că la colţul blocului scrie mare muie steaua iar asta a scris-o timpul lor politic.

Îmi mangâi barba a meditaţie: mihaie, mişule, îi spun că acum ne permitem să ne tutuim, adică tu vrei să spui că ai scris ce ai scris şi cum ai scris pentru că aşa răgea in tine timpul tău politic? Exact, spune Eminescu şi-l aud cum dă pe gât un pahar de vin. îi bag în mă-sa mihaie, îi bag în mă-sa cu poeziile lor cu tot, au luat-o razna, cum are unu o erecţie o aşterne pe hârtie, cum are unu o constipaţie o aşterne pe hârtie, se trezeşte o poetesă că are un orgasm, ni-l spune în gura mare pe hârtie, să fie asta poezia? să fie ăsta timpul nostru politic?

Da! Zice Eminescu, da! Mă enervez: adică cum, timpul tău politic este cu ceva mai sublim decât timpul meu politic? El tot calm: nu, aldea, nu, este cu mult mai inocent, repet, este cu mult mai inocent, dar să ştii că fiecare timp politic îşi are poeţii lui buni, nici un poet nu-şi iubeşte generaţia în care el trăieşte, asta e lege şi e o treabă buna, pentru că altfel nu s-ar mai pune problema poeziei de calitate, nu contează timpul politic, poezie de calitate există; când un poet îşi neagă generaţia, e semn bun pentru el, adică îşi doreşte mult mai mult de la poezia lui şi asta e bine, nu te uiţi la „epigonii” mei, eu ce fac, îi evoc pe toţi cei care mie mi se păreau a fi adevăraţii poeţi, nu cei contemporani mie.

Şi Eminescu mă pune pe gânduri, dar ia zi, mă, ce ai vrut să zici prin „nu credeam să-nvăţ a muri vreodată” Eminescu râde înţelept hehe, lasă, lasă, asta altădată. sincer, eu niciodată nu am învăţat a muri, dovadă că acum vorbeşti cu mine, dar hai că suntem beţi, duhneşte în noi poezia şi ţi se duc minutele din cosmote.

Bine, bătrâne, bine. hai noroc, sănătate, data viitoare suni tu.

(text scris in aprilie 2010 pentru Subcultura – kalasnikov de idei)

AICI puteți găsi o listă cu librăriile din țară în care se găsește cartea.

iar aici păreri noi despre volum.

Lectură plăcută!!!

Neluţă i-a mâncat zilele lu’ maica

Neluţă a dat cu cuţitul în dreapta

Neluţă a dat cu cuţitul în stânga

Neluţă a stat ascuns

Neluţă s-a pupat pe gură cu ţiganii

Neluţă le-a spart instrumentele

Neluţă a cunoscut o fată palidă

Neluţă a cântat din frunză

în nopţile cele mai grele

Neluţă l-a mâniat pe dumnezeu

Neluţă urla în ploaie

sub zarzărul din faţa casei

eşti frate cu mine Doamne

când dumnezeu a trăsnit copacul

Neluţă l-a sprijinit pe umeri

cum duci acasă un prieten beat

de-atunci Neluţă e foarte credincios

Neluţă a furat de la CAP

Neluţă a furat de la vecini

Neluţă a furat de la părinţi

Neluţă înfigea securea între coarnele viţelului

Neluţă îl dădea gata la o chermeză cu străinii

Neluţă băga secera în pepene şi-l ridica spre soare

Neluţă lăsa zeama să-i curgă pe faţă

Neluţă fuma la bustul gol în şopru

şi scuipa sânge de la gingie

Neluţă nu a cunoscut niciodată femeia

Neluţă nu a vrut copii

Neluţă a băut apă doar o dată în viaţă

Neluţă a dormit în câmp cu lupii

Neluţă l-a băgat în pământ pe tataia

Neluţă venea acasă beat

Neluţă lua bătaie cu funia udă

Neluţă mârâia la tataia

Mă, dacă n-ai fi tatăl meu te-aş mânca la gât

Neluţă l-a băgat în pământ pe tataia

Neluţă i-a mâncat zilele lu’ maica

Neluţă a îmbătrânit

acum Neluţă e singur

Neluţă ştie că mereu a fost singur

Neluţă are părul alb acum

Neluţă se vaietă de dureri

el ştie că e singur ştie

că nu îl aude nimeni

Neluţă bagă furca în pământ şi plânge

Neluţă vorbeşte prin crăpăturile de pământ

cu tataia şi cu maica

Neluţă  ştie că e singur şi că nimeni nu îl aude

Neluţă mă întreabă dacă am luat bacaloriatu

Neluţă ştie că de zece ani e luat bacaloriatu

Neluţă acum e bătrân dar tot nu pune gura pe apă

Neluţă ştie că e singur Neluţă ia telefonul mobil

şi-l pune la ureche el ştie că e stins ştie că e stricat

Neluţă vorbeşte la telefonul stricat în curte

şi râde şi strigă teribil

ţi-am făcut apel azi-dimineaţă

de ce nu-mi răspunzi

ţi-am făcut apel mă băiatule

dar lumea ştie că Neluţă e singur

Neluţă râde la câinele din lanţ

Neluţă va băga furca în el când va mai avea

ce să-i dea de mâncare

Neluţă va băga furca în tot

şi va vorbi prin crăpăturile pământului

cu tataia şi cu maica

Doamne eşti frate cu mine

Neluţă ştie că l-a băgat în pământ pe tataia

Neluţă ştie că i-a mâncat zilele lu’ maica

Neluţă a îmbătrânit grozav în ultimul timp

dar apa tot nu-i place

Neluţă pune mâna pe telefonul stricat

şi vorbeşte singur şi râde

el ştie că şi-a mâncat zilele

ştie că e singur şi nimeni nu-l aude

Neluţă ştie că dumnezeu nu e frate cu el.

Felix Nicolau scrie că Marius Ştefan Aldea “face parte din plutonul tinerilor poeţi cărora li se fâlfâie de generaţia anterioară”. Cum generaţiei anterioare nu-i trece nici prin gând să se supere, să-l ascultăm pe purtătorul ei de cuvânt, Robert Şerban: “Marius Ştefan Aldea are atâta energie poetică, încât riscă să se supratensioneze”. Adevărul este că Marius Aldea trăieşte frenetic, poetic, delirant, solidaritatea cu cei care au fost, cu cei foarte mari, cu prietenii săi, cu cei ai generaţiilor anterioare. Îi rescrie, în numele “poeziei sale”. Există o poezie a solidarităţii (sărbătoreşti!) şi a încrederii în mesajul său pe care n-am mai descoperit-o în literatura anului 2011. “Cu Sara pe deal”, poem pe care l-aş selecta într-o antologie a comentariilor lui Eminescu începe aşa: “totul este frumos/buciumul sună cu jale/ /…//şi dintr-odată îmi amintesc/de mama mamei mele/şi de mâinile ei care frământau/ aluatul pentru cozonacii/de paşti sau de crăciun/ cât de frumos este cu Sara pe deal/ pe cerul albastru norii sunt înghesui]i/ unul într-altul ca nişte coconi/ rochia ei este dezmăţ pentru fluturi/sandalele ei sunt palme de copil/ părul ei este biciul cu care vântul/ se autoflagelează ca un călugăr// râsul ei sănătos este şi al meu/ vorbim puţin clipim
rar/ dau să o sărut/se retrage râzând chicotind/ în timp ce de pe umăr îi alunecă poşeta/ de acum exil pentru insecte/ fire de iarbă şi două păpădii cu capul greu”.

Prima parte din Simfonia frânei este orchestra. Din orchestra lui Aldea fac parte Aleksandar, vioara întâi, Eu, Domnişoara A. Mihaela, Johnny, Ramona, Gabriela, Lari, Cristi, Marta, Tata. Nu ştiu dacă toţi cei din orchestra lui Marius Ştefan Aldea scriu poezii (demne de ţinut minte!), dar orchestra dirijorului Aldea mi se pare demnă de atenţie. Aş cita si din poemul inaugural, “Aleksandar. vioara întâi” primele versuri, adevărat manifest generaţionist: “Aleks, tati, la gente esta muy loca/cineva ne vrea sigur şifonaţi”.
Chiar dacă lumea e nebună, dacă cineva îi vrea şifonaţi, Aldea îşi păstrează încrederea în fericitele întâmplări ale poeziei viitoare.

Articol publicat în Revista Orizont, Nr. 12, decembrie 2011, Timişoara.

Remarcabile la tânărul poet Marius Aldea sunt disponibilitatea, mobilitatea, lejeritatea cu care combină şi schimbă registre, motive şi formule poetice. Ceea ce  conferă, totuşi, un aer propriu, recognoscibil, poemelor sale este recursul frecvent la ironie, la autoironie, la parodic şi la inserţii intertextualiste, dar şi la o tonalitate rebelă, nonconformistă până la demitizarea unor formule şi recuzite lirice perimate, suprauzitate. Acest ,,mecanism’’ funcţionează, aproape în mod reflex, fie că este vorba de poemele erotice, (nu puţine în fiecare dintre plachetele deja publicate), fie că avem de-a face  cu poeme care ancorează cu tot curajul (firesc vârstei) şi, deseori, cu efecte poetice palpabile în spaţiul – supralicitat în istoria poeziei – al unor teme grave precum moartea, fluiditatea frontierelor dintre moarte şi viaţă.

Marius Aldea are o bună priză deopotrivă la cotidianul citadin, cât şi la cel de sorginte arhaic-rurală. Păstrând proporţiile, l-aş apropia, pe această linie, de Marin Sorescu cu al său ,,La lilieci’’. În acest tip de poeme, el lasă senzaţia unei ferme stăpâniri şi manevrări a mijloacelor, a instrumentelor de seducţie poetică, construind, cu ingeniozitate şi vervă, mici scenarii epice, uneori cu substrat oniric, alteori pigmentate cu dialoguri sugestive şi cu o inspirată paletă lexicală, aplicată toposului amintit. Raportându-l, sub aspectul tratării unei astfel de tematici, la poezia tânără a ultimilor ani, este evident că Marius Aldea face o figură aparte, poate chiar singulară. Ceea ce ar putea să însemne, pentru el, o şansă de exploatat în continuare.

Dacă, totuşi,  te poate ,,îngrijora’’, te poate pune în gardă ceva, în ce-l priveşte pe Marius Aldea, este tocmai talentul său eruptiv. Har Domnului,  un talent  vizibil de la distanţă… Atunci pentru ce ne-am îngrijora? Ei bine, ar fi de luat în seamă un motiv: prolificitatea debordantă. O prolificitate care, dacă nu va şti să o ,,gestioneze’’, s-ar putea să-i joace poetului feste, mai exact să ducă, pretimpuriu, la un soi de inflaţie lirică, de autopastişare, de automimetism. Unele poeme semnalizeză, de pe-acum, asupra riscului căderii în retorism, în facil, în umorul  ieftin, frizând poanta.

Important este că Marius Aldea se întoarce, el însuşi, cu o privire lucidă asupra propriei poezii, flagelând(u-şi) tentaţia de ,,a spune  truisme şi apoi a-ţi coase buzele cu cerneală…’’ Iar celor care mimează poezia, barzilor ,,bolnavi de cicatrici trucate”, le arată ,,braţul poeziei (…) alb ca al mamei// sau ca al iubitei…//.

Printre tinerii poeţi, postdouămiişti, ce par să propună noi tendinţe în lirica românească actuală, Marius Aldea este numele unui poet deja distinct.

„Poemele lui Marius Ştefan Aldea exprimă, în acord cu sensibilitatea noului mileniu, poreclit prin instrumentarele criticii, „douămiism liric”, o sastiseală care-mi este pe plac. O văicăreală scârbită de tot, care îmi stârneşte un confort al scârbei ca în superhitul Hotel Cişmigiu al cutăror muzicanţi prea bine ştiuţi. Vorbele lirice merg „beton” ca să mă exprim în acord lexical cu noua poezie. Obsesia de sine, narcisismul e luat la mijloc, devine prilej de miştocăreală amuzată, dacă n-ar fi pe alocuri amară. Vag şi câteodată. Un ecou mai din departe al unui ceva de felul râsu’-plânsu’ care îmi aduce aminte de talentatul nostru poet arădean Vasile Leac. Marius Ştefan Aldea se pricepe să construiască imagini care te trag de mânecă: cutare „domnişoară merge legănat / domnişoara miroase atât de frumos / încât pereţii întorc capul după ea”. Lumea de azi colcăie convingător în poeme, autorul lor se pricepe să extragă din împrejurimile cotidiene efecte poetice precum acestea despre Mihaela care „este casieriţă la selgros / oamenii vin zilnic şi cumpără fericirea / la baxuri îmi spune / când lucrează îmbracă un halat / de măcelar / mihaela le vorbeşte frumos clienţilor”.

În volumul de faţă cititorul are parte de personaje rupte direct de la un breaking news specific. Alături de Mihaela, „casieriţă la selgros”, ne întâlnim faţă-n faţă cu o fată pe nume Ramona care „locuieşte la etajul 3”. Ramona „are pe terasă o colivie goală / în care mai odihneşte vântul din când în când”. Ea, Ramona, „spre deosebire de mihaela / (…) este fumătoare doar la cafea / deoarece plămânii ei lucrează full-time / la o fabrică de aer”. E de spus că nu întotdeauna tensiunea lirică e densă asemenea citatelor acestora, e de înţeles, nu poţi ţine sus tot timpul poemul, şi nici nu ştiu dacă e spre binele lui să fie egal bun, egal spectaculos. Iacătă pe Gabriela: în legătură cu fata asta „noaptea se lăsa ca o pată de cerneală / pe cămaşa curată a zilei / gabriela fuma / plină de fumuri / dar mi-am schimbat imediat părerea /după ce mi-a dat  mie chiştocul”. Ce să mai spunem de Lari, prin el poemul recuperează social – introspecţie socială, ar spune cunoscătorii: „În buletin este trecut laurenţiu /mă-sa casnică ta-su miner / păi şi cum mă tu poet? / îl mai întreabă câte unul / dar lari nu le dă importanţă / nătărăilor”. În strofa următoare te podideşte zâmbetul, aşa de bine recunoşti lumea junilor cu ticurile lor asemenea celor de pe vremea hermeneutului când, în loc de „o poză de-ale lui as desktop background” fata îndrăgostită copia versuri căpşunate prin caiete cu preafrumoase abţibilduri eastmancolor. După ce trece prin povestea lui Ludmila, a lui Cristi, a altor câtorva pe măsura ăstora, poezia lui Marius Ştefan Aldea se hieratizează, capătă tonalităţi mai grave, se încarcă de sapienţie, e ca prin citatele din biografia lui Pitagora scrisă de Porphyrios. Mie îmi place cea dintâi, aceea cu Mihaela de la „selgros”, cu Gabriela care „fuma / plină de fumuri”, cu Lari, cu Cristi.

Dincolo însă de ce-mi place şi de ce nu, rămâne poetul: autentic, viu, cu snagă. O prezenţă şi o voce de perspectivă certă în poezia timişoreană şi, de aici, în aceea din largul zării literare (o sintagmă prin care vorbesc despre anvergura ei naţională, ca să fie mai limpede!).”

„Cu poezia lui Marius Ştefan Aldea te poţi trezi oricând la uşă. Ea te ia de mână, de inimă şi te plimbă prin oraş ca pe un posibil amant. Te duce la hotel şi ţi se arată în plinătatea ei. Te duce în baruri şi te pune să-ţi dansezi lasciv viaţa pe alcooluri şi acorduri de chitară. Poezia lui M.Ş.A. te scoate din salon şi îţi arată viaţa aşa cum se trăieşte, îţi vorbeşte despre oamenii şi lucrurile comune, te seduce, ca pe urmă să afli că de fapt tu însuţi te regăseşti în ea. Altfel spus, poezia lui M.Ş.A. te pune să-ţi dai în vileag toate gândurile, toate dorinţele, te învaţă să visezi, te învaţă să nu ţii cont de canoane, să urci în metrou şi să traversezi toate zodiile poetice. Alături de poet ai ocazia, ca şi în poezia lui Cărtărescu sau O`Hara, să devii personaj liric, cineastul propriei biografii, asta pentru că tot ce este concret intră în zona virtualului, iar tot ce este virtual invadează concretul. Cert este că M.Ş.A. ştie că tot ceea ce este uman este text, este poezie, motiv pentru care îl şi auzi strigând „dar destul despre lume. să ne întoarcem la oameni”, „televizorul este o potaie plină de pureci / dar eu simt în corp doar mâncărimea sufletului”, sau îl vezi, ca şi pe Bukowski, în preajma unei domnişoare care „coboară scările / iar sânii ei se mişcă precum doi dirijori”, ai cărei plămâni „lucrează full-time / la o fabrică de aer”, cu urechile „ciuruite de cercei / cum sunt clădirile din piaţa libertăţii”, „o minune de fată / cu buze cărnoase şi zâmbet carnivor / cu picioare frumoase & lungi până-n gât / fund rece şi jilav ca un bot sănătos de viţel” etc. Lirica lui M.Ş.A. este una dialogală, ca in cazul poeziei lui Alain Bosquet, ceea ce ne arată că autorul mizează pe intertextualismul postmodernismului, de unde şi ideea care leagă unitar volumul de faţă, Simfonia frânei. Pe scurt, imaginea cu care am rămas după ce am vizionat Simfonia frânei este că avem a face cu un autor care, fără a fi vulgar, reuşeşte să pună în relaţie imaginile unui univers halucinant de zgomotos, un autor care reuşeşte să facă din aceste flash-uri un colaj care te conduce către marile întrebări ce privesc psiheismul şi viaţa de zi cu zi a omului. Simfonia frânei este o carte suculentă despre spectacolul vieţii, o carte care ne forţează să ne vedem eul real şi eul virtual, o carte a  poeziei hipostazierilor, atât ale concretului şi abstractului, cât şi ale eului poetic, o carte în care M.Ş.A. anunţă că se caută un dirijor.”

(text apărut în Revista Zon@Literara, Nr. 1 – 2, Septembrie / Octombrie, 2011)