Liana s-a hotărât să pută & alte poeme

1. Liana s-a hotărât să pută

Iubito, când începi să puţi,

să-mi dai de ştire,

vorbesc cu ea,

nu vrea să se mai spele,

şi totuşi e vară

soarele arde ca un puroi

luna geme ca o rană

sânii ei noroi

de la unu la doi

se târăsc ca nişte eroi

de război.

Şi totuşi este frumoasă

dar s-a hotărât să pută

vreau să văd cum este

îmi zice în timp ce-i pun

mâna pe genunchii

ca două cranii de copil…

excitată şi murdară ca o zeiţă

pute, dar pute a ea

pute frumos a hoit înfloritor

a fulg de nea

în luna lui cuptor

iar eu am nas doar pentru ea.

2. Primăvara asta hippioată

Primăvara asta hippioată

de pe vremea lui Janis Joplin,

fumează numai iarbă de calitate

şi scoate fumul prin plămânii noştri,

ştiţi, am un prieten care se sinucide

de fiecare dată când nu are ţigări,

dar pe la el nu e primăvară niciodată,

mai am un prieten care s-a înhăitat cu rugina,

şi toată ziua îl găseşti în tramvaiul 21,

nici el nu are primăvară,

e nebun.

Femeie, nu ţipa la copilul tău în timp ce creşte

s-ar putea să i se rupă oasele.

Eşti nervoasă, îţi muşti buzele cu dantura de cal,

hai, fii ţiganca mea, cu primăvara-n fustă,

şi naşte-mi deodată puradeii de pe Lipscani.

Apusul vine ca o cădere de calciu,

tristeţea îmi roade unghiile câineşte

copacii îşi zboară creierii cu o înflorire.

Trag aer adânc în piept.

3. Poem cu bărbia în palmă

Trage pleoapele catarg,

ochii mei nu au habar

ce este aia o furtună

eh, căcaturi emoţionale,

căcaturi emoţionale,

fata mea, mă încearcă o tristeţe

de cârciumă, de zumzet ermetic

care duhneşte a şpriţ.

În rest totul e bine, totul e frumos.

Tu spre exemplu,

tu eşti frumoasă, buza ta de jos

a inventat tăcerea,

mersul tău legănat

(legănat dar cu metodă)

a inventat pendula.

Şi ce pot să mai spun,

eu, ce pot să mai spun, eu…

uite acum vine vara

şi sânii tăi din profil se văd

ca două astre la răsărit şi la apus

uite acum ne întoarcem la inchiziţie

şi o să arzi pe mine ca vrăjitoarele pe rug.

Hai, trage pleoapele catarg

ochii mei sunt ochii tăi

machiaţi frumos de pumnii tristeţii.

Nevrika

De dimineaţă m-a trezit o poezie

pe care o scriam în vis

iar tu alergai spre mine

cu bustul de ghips.

Sunt zile grele

cerul se ratează albastru

într-un ochi de borfaş,

buzele noastre devin copaci roşii

şi ne sărutăm rădăcini

spânzuratul cântă la vioară

hai, dă-mi mâna (doar) când mă gândesc la spini.

Sunt zile grele, pistolul ratează tâmpla.

Tristeţe in re minor

Ridică, mă, cortina să vedem si noi

cum îşi taie Dumnezeu venele, ce naiba,

neagră comedia voastră, băieţi,

totuşi se aplaudă isteric;

azi-dimineaţă, când se bărbierea,

soarele şi-a tăiat gâtul

din care ţâşnea lumina a fluturi rahitici

care tuşesc tuberculos polen…

 

Ridică, mă, cortina,

mă, copii ăştia sunt expiraţi, scrie pe etichetă,

legaţi-i în serie de copacul ăla gălbejit.

-unii dintre noi sunt prea toamnă-

între timp, pe scenă, Hector ne prezintă fenomenul zero.

Vedeţi dumneavoastră, fenomenul zero,

este un fenomen simplu de complex, abstract de concret…

cum de ce! cum de ce! că îmi vin nervii,

unii dintre noi sunt prea toamnă,

vedeţi, l-aţi supărat pe Hector…

fenomenul zero, se aude!?

 

Coboară, mă, câinii să mă tăvălescă

până mi se dezlipesc plămânii

ca două afişe -tuberculos de oarecare-

coboară odată câinii ăia

să-mi sfâşie tristeţea, păi ce crezi tu,

mai ştii când ţi-am muşcat în noaptea aia

sânul stâng, iar a doua zi

mă privea vânăt şi supărat ca un boxer,

mai ştii?! i-am povestit despre fenomenul zero

ca să-i treacă supărarea…

 

Pe atunci Hector era saltimbanc

lucra pe cont propriu, ce zile, ce zile.

Acum hai, ridică cortina, coboară câinii,

luna atârnă pe umeraş ca o cămaşă

condamnată la naftalină.

coboară dracu’ odată câinii ăia să-mi sfâşie tristeţea.

Sparge luna şi vino în pat

Încă mai aud muzica înmormântării mele,
în gândul tău urlă lupii de foame
iar gâtul mi s-a uscat de la setea groparilor,
am maxilarele la mine,
în primul sertar sortăm carnea
în al doilea oasele;
sticla asta de vin sângerează ca o rană la gura mea,
pute a iarnă ca un hoit alb,
hai, sparge luna şi vino în pat
Sub-patul este de rezervă,
până atunci
hai să intrăm unul în altul,
ca beţivii într-o cârciumă…

Dar eu încă mai aud muzica înmormântării mele,
eu însumi am făcut şcoala de gropar,
iubito, criza asta renală
piatra funerară de la rinichiul drept,
dar dragostea ta pentru mine
vine ca un calmant intravenos.
vai, criza mea renală…
iubito, eşti cam portocală,
…cam decojită portocală.

Alerg spre tine cu picioare de reni tranşaţi
tocul pantofului tău ţine măsura tristeţii mele,
perfect metronom abstract
te iubesc atât de mult, de tare, dereglat
hai, sparge luna şi vino în pat,
devin elucubrant,

tu eşti pentru mine intravenos calmant
tu eşti pentru mine intravenos calmant
tu eşti pentru mine intravenos calmant.

Moartea este o veşnicie de calitate

Nimic nou sub soare,
nimic nou sub lună.
Caii sunt împuşcaţi la discreţie,
iar mie îmi nechează sângele pe nas…
Cerul e balonat de la atâtea stele
şi-şi face harakiri cu un rasărit.

Vine tristeţea la mine ca o curvă de lux
îmi excită gândul morţii, se freacă de el, de mine
îmi pune pistolul la tâmplă şi mă obligă să râd,
tristeţea, curva asta,
mă obligă să râd, îi râd în nas,
îmi promite o moarte de calitate,
îi râd în nas,
se face că-mi zboară creierii,
mă fac că mor…
Şi brusc încep să cred că moartea
este o veşnicie de calitate.

Apoi tristeţea pleacă
şi mă lasă
cu creierii zburaţi meditând
nimic nou sub soare,
nimic nou sub luna.