Muierea

Frecam parchetul cu părul femeii mele

avea un păr negru frumos

când murea vreunul de-ai noştri

ea îşi tăia părul şi-l lega

de stâlpul porţii

 

trecea câte un vecin îşi scotea pălăria

şi se închina apoi cerea ţuică

să fie primit sufletul celui plecat

îi dădeam ţuică îi dădeam şi vin

bogdaproste şi dacă nu ţinea la băutură

lăcrima pe hainele noi ale mortului

 

şi aşa făceau toţi vecinii

veneau vii şi plecau morţi

mortul nu avea timp de ei

că s-ar fi pus pe-un râs

care ar fi deranjat obiceiul

 

şi babele veneau cu busuioc

şi vorbeau de mort ţaţă uite acu’ trei zile

îl văzui şi era bun sănătos

mare e Dumnezău

dar femeia mea le dădea tuturor

ţuică şi vin

cu părul tuns scurt băieţeşte

şi cu nişte cearcăne mari sub ochi

care aproape că-i intrau în gură ca muştele

 

ei, părul ei creştea în câteva zile

pentru ea erau ani iar dacă se întâmpla

să vin beat de la cârciumă

o luam de păr şi ştergeam podeaua până lucea

luceau şi ochii ei şi îi spuneam

tu’ţi luna ta de muiere pune masa aia odată

iar ea punea masa

era frumoasă

şi habar n-avea că eu văd asta.

Căputele

erau de lână

zgâriau

şi nu ştiam cum să scăpăm de ele

să mergem desculţi

_

mă, când o scoate câinele limba afară

taman atunci le lepădaţi

spunea maica şi avea dreptate

_

desculţi pe pământul încă rece

tălpile noastre ar fi fost

ca două buze pe fruntea unui mort

_

pământul era încă rece

_

dar soarele era

un ghem de lână

pe care-l deşirau nori felini

şi ne îmbrăca în flanela lui veche

frumos lucrată

_

uneori ne scărpinam de atâta mâncărime

oul piciorului până dădea cu ciocul

şi crăpa coaja un pui de sânge

_

nu te mai scărpina mă, pune scuipit

_

zicea maica iar noi muşcam din pâinea oacheşă

cu brânză şi ne gândeam cam de câte pistoale

cu apă am avea nevoie să zburăm creierii

copacilor înfloriţi.