Este fericirea un semn de întrebare sau întrebarea-i fiinţa neştiută a fericirii?

Eram un puşti (nu că acum nu aş fi) când am scris pe un tricou următoarele cuvinte: „M-am făcut de râs– sau de plâns– căutând fericirea prin tomberoane.”Da, o consideram o poezie şi o scrisesem cu mâna stângă, pe furiş, când dreapta dormea.
Cum? De ce? Ce vrei să? Adică?
Întrebări în legătură cu tricoul meu scris, cu mesajul lui, cu litera „a”, cu litera „b”, „c”, cu mine şi aşa mai departe.
De la început scopul meu era să excit spiritul „underground” al Omului. Eram un puşti ţicnit. Odată ce scrisesem pe tricou, eram conştient de curiozitatea Omului. Aşteptam întrebările. Aşteptam să dau răspunsuri. Nu ştiu dacă fericirea, despre care este vorba în textul de pe tricoul meu, a fost un semn de întrebare pentru ceilalţi şi cu atât mai mult, nu ştiu dacă întrebările lor mi-au făcut cunoştinţă cu neştiutul fericirii de moment. Singura certitudine este că odată ce am scris ( ceea ce am scris) i-am dat „cititorului”– că oamenii mă citeau –
Posibilitatea de a deduce şi a înţelege că el este singurul care mă poate ajuta, prin chiar întrebările lui.
Cel care pune o întrebare aşteaptă un răspuns. Cel care dă răspunsul este atent la reacţia Curiosului. Cel care nu are nicio reacţie nu este curios şi deci, întrebarea lui nu există. Da, întrebarea depinde de flacăra interioară a Curiosului. „Când capeţi un răspuns te luminezi. Când pui o întrebare, în schimb, luminezi lucrurile.” spunea Constantin Noica într-o lucrare de-a domniei sale intitulată „Orizontul întrebării”. Păi nu? „De ce ţi-ai scris, puştiule pe tricou?” m-a întrebat un bătrân. Întrebarea lui alcătuia ipoteza şi chiar concluzia problemei noastre ( este vorba de mine şi de bătrân). „Pentru că îmi caut fericirea, domnule.” i-am răspuns eu. Răspunsul meu alcătuia demonstraţia problemei noastre. Bătrânul mi-a zâmbit. „S-a luminat!” prea mărite Noica. În toată această poveste eu sunt un simplu obiect. Astfel, bătrânul s-a luminat iar eu, la rândul meu, am fost luminat de Curiosul rezolvat din el. Şi, cititorule, oare fericirea nu este chiar partea fizică şi biologică a luminii? Bineînţeles, în acest caz este vorba de fericirea de moment, care conţine în natura ei toată esenţa fericirii absolute. Din acest punct de vedere, fericirea de moment pe care o naşte Întrebarea, poate fi confundată cu fericirea lui Goethe care spunea: „Eşti cu adevărat fericit când vrei să opreşti timpul, să păstrezi acel moment pentru întreaga eternitate.” Dar iar apare o problemă, atunci ar trebui să fie vorba de întrebarea ideală care să conţină răspunsul ideal. Dostoievski spunea: „Fericirea– preludiu al epilepsiei” deci el credea că fericirea este un fl de boală psihică sau cel puţin ameninţarea unei boli psihice. „Demonicul” rus vedea conceptul de fericire existând doar într-o lume a nebunilor. Atenţie! Fericirea nu este opusul tristeţii. Atenţie! Întrebarea cu răspunsul interogaţie nu poate asigura fericirea de moment. În această lucrare este vorba de fericirea nebăgată în seamă de cel ce însuşi o are, atât de fulgerătoare este. De aceea şi titlul este ca atare.
Lumina. Da, şi când vedeam lumina ( fericirea) Curiosului, cum puteam eu să rămân rece? Reacţia lui se definea întru lumină. Reacţia mea la reacţia lui se definea întru lumină. Fericire. Clipă. Dar clipa este infinită în esenţa ei. Logic privind treaba ( dintr-un unghi al absurdului, care este organul vital al raţiunii logice) clipa este infinită. Din punct de vedere gramatical, clipa este un substantiv născut din verbul „a clipi” care nu exprimă nimic altceva decât măsurarea timpului prin însăşi viaţa pleoapei. Pleoapa este nisipul iar ochiul este clepsidra. Pleoapa se scurge întru ochi, asta înseamnă clipă. Totul a fost creat într-un clipit al Haosului. Dar să revenim la tema noastră…
Tot marele domn Constantin Noica afirma că „imaginea din întrebare este răsturnată, ca într-o oglindă.” Şi sunt de acord cu toate acestea pentru că oglinda nu este altceva decât un răspuns fals sau adevărat. „Interogaţia se face cu negaţia unei afirmaţii, dar ea se face chiar cu o negare a negaţiei.” Evident. Odată ce un tânăr m-a întrebat privindu-mi tricoul: „Ai scris totul din tristeţe?” iar eu i-am răspuns: „Nu, dimpotrivă, am scris din prea multă fericire”, nu numai că am negat „da”-ul aşteptat de tânăr, dar am negat şi „nu”-ul spus în textul de pe tricou. Deci, starea de moment a întrebării nu poate fi tot timpul Fericirea. Ajunsă la creier, întrebarea este percepută, deja, ca un răspuns ştiut înainte de a-l împărtăşi.
Nu tot timpul când te angajezi într-o misiune a fericirii de moment ai certitudinea că nu vei avea şi eşecuri. De exemplu, când am fost întrebat din nou „de ce?” am răspuns în stilul sarcastic al lui Moromete dar cu vorbele lui Arghezi: „de, ideile evoluează sub condei.” Bineînţeles, este o cedare psihică a acţiunii, alarmă că misiunea ta nu îşi mai are rostul şi nu mai încape vorba de Fericire ci de stres, în cazul meu, şi penibilitate în cazul Curiosului.
Fericirea de moment trăieşte doar în mediul şi în omul relaxat din toate punctele de vedere şi de nevedere.
Totul este clar de acum înainte. De atunci, mi-am dat tricoul jos şi l-am aruncat la gunoi. Tot jocul acesta ţicnit m-a învăţat că fericirea de moment există, dar scumpa de ea este îngrozitor de subtilă. Am mai învăţat că trebuie să-ţi taci gura când limba-ţi tace, să-ţi taci pieptul când inima îţi tace, să te taci când tu îţi taci. Adică să ştii să te opreşti, şi cum, din fuga ta către Necunoscut şi Cunoaştere.
Prin această lucrare am încercat să-mi explic conceptul de fericire, şi să-l înţeleg, să gust fericirea de a scrie şi de a trăi pe muchie de gând ţicnit, şi nu în ultimul rând de a Afirma că întrebarea nu este ceea ce pare la început, doar „o simplă suspendare a ce este, printr-o ridicare de ton”.
Ca şi fericire de moment a Curiosului, acest esu se va numi eseu de moment.
„Prin simplul fapt al întrebării, lumea a sporit”, nu-i aşa, bătrâne Noica?

Despre fiinţă. Narcisismul ca manifestare a eului

Dacă lacul lui Narcis a fost plin de broaşte, atunci el şi-a contemplat frumuseţea în undele provocate de micile şi neastâmpăratele amfibiene. Propriul lui amor a fost cântat pe acorduri de orăcăieli. Nu înţeleg de ce vorbesc despre Narcis la trecut. Narcis este acum, în noi. Narcis este eul nostru cel mai inadaptat Sinei şi Sinelui nostru. El caută refugiul pentru a fi cu el. Lacul îi este prieten pentru că îi creează ideea de prieten. Narcis se uita în apele lacului doar pentru a se împrieteni cu sine, dar este fascinat şi îndrăgostit de el însuşi, tocmai pentru că nu se poate cunoaşte, nu se poate face văzut în propriul lui eu.
Narcis cel din apa, Narcis cel reflectat, cel oglindit, este eul lui Narcis cel care se caută. Imaginea oglindită nu este altceva decât un eu de eu. Narcis este un copil batrân, trist, inadaptat sieşi, în căutare de iluzii.
Narcis s-a îndrăgostit de el pentru ca nu avea altceva de făcut, din plictiseala. S-a îndrăgostit de el din motivul luminii. Fiecare îşi are un Narcis narcisist, fiecare este slab şi frumos şi înfometat de acest eu. Oricât s-ar considera şi s-ar vedea, un om de urât, se găseşte în adâncul fiinţei lui un loc în care se complace narcisistul din el. Dacă nu mă iubesc pe mine, atunci pe cine? Dacă nu mă vad pe mine, atunci pe cine? Eu sunt propiul meu Narcis şi mă complac în lacul din paharul cu coniac…
Vinul este o complexitate de stări fizico-chimico-biologice. Starea lichidă, starea solidă şi starea gazoasă se găsesc la temelia arhitecturii omului. Dar, în mare parte, omul este apa, este lichidul închegat în formă de carne şi oase. Timpu-i este albia unui rau de sânge. Motivul sângelui. Ochii omului sunt peştii din apa ce el îşi este. Omul este apa. Omul este apa care are nevoie de apă. De fapt, apa este aerul nu doar al omului, ci al fiinţei, în general. Apa este mâna şi apa. Toate acestea m-a învăţat marele presocratic Thales din Milet.
Încercând să îi dau o definiţie omului Narcis ca şi eu, aş spune: Narcis este o privire a apei în propiu-i adânc, Narcis este o apă din apă, Narcis este unda propiei ape, este o încercare a apei în Apa, în a fi. Narcis este îndrăgostit de el, de chipul lui, pentru că acest chip nu este al lui, ci este al lui.
Cunoaşterea… când vei ajunge sa îţi iubeşti chipul vei ajunge să nu te cunoşti decât în calitate de a fi, de apă, de H2O. Narcisismul este cunoaşterea omului în calitate de H2O. Narcis ţine de singuratate, a fi singur, a fi chiar singur de tine, a te vedea că eşti, a te urâţi când trece un nor în inspecţie – trimis tot de tine – a te lumina iar, a fi conştient de lumile în care eşti tu şi în care eşti celălalt tu, a fi orb de lumina-ţi, a fi îndrăgostit de fetiţa din tine, a fi într-o hipnoză a tuturor simţurilor necesare satisfacerii imediatului. A te vedea şi fără ochi… Narcis înseamnă a te privi în lac cu ochii închişi şi a te vedea prin atingerea propriilor unde de pe lac cu ochii din vârful degetelor.
Narcis stă în tine şi aruncă din când în când cu pietre in adâncul din tine. Narcis şi-a format chipul din carnea spiritului tău, Narcis este spiritul tău cărnos, îl poţi apuca cu mâna dacă eşti rază, îl poţi tremura daca eşti undă sau adiere de vânt, sau frunză, îl poţi muri dacă eşti noapte.
A o aştepta pe Afrodita să te transforme în floare…
Cerul este cel mai mare narcisist, el îşi admiră chipul neantului în toate apele posibile, chiar şi în lacrimile noastre – difuzie sărată. Cerul este şi el un Narcis din propriile-i adâncuri, profunzimi sau esenţe. Acest neant– cerul, îmbrăcat în iluzia de albastru– este Narcis cel cosmic, eu de zero absolut, chiar şi golul are eu şi are nevoie a-l admira. A fi în faţă cu a fi…
Orice fiinţă care-l are pe a fi în rădăcinile ei, se află în procesul de narcisism. Motivele sunt apa si ochiul minţii. Fiinţa… sclavul lui a fi…
A-ţi aduce aminte de ceva înseamnă a uita altceva şi anume, prezentul, adică este. Dar acest este, a fost odată va fi, iar acest va fi va fi odată a fost. Şi tot aşa, totul este concretizat la trecut, abstractizat la viitor… şi trăit ca idee în prezent. De fapt, trecutul, prezentul şi viitorul sunt formele lui “a fi”, care devin întru noi, întru conştiinţa noastră. Are şi domnul a fi un Narcis al lui care se complace prin manifestarea-i întru noi. Noi estem pentru el lacul plin cu broaşte râioase. Condiţia de râie o poţi depăşi doar prin motivul undei infinite, în foame şi sete de cunoaştere.
Dacă Beckett nu mai ştie când a murit, în schimb eu îmi aduc aminte de moartea mea. M-am murit născându-mă. Râdeau toţi. Tata era beat de mama şi de mine. Strigam într-una: “Hei, ce vreţi să faceţi cu mine, vreau înapoi în mama.” Nimeni nu mă auzea. Era clar eram mort, mă murisem în a fi. Mă simţeam atât de viu când nu eram decât nefiind, doar nefiind mi s-a părut că fiinţez si loveam cu piciorul pântecul mamei ca o minge plină cu vid. Ce bine îmi era în lichidul amniotic al lui a fi. Mama se scremea şi răgea: “A nu fi”. M-a învins, m-am murit născându-mă.
Este vorba de o eroare cosmică în mecanismul de control al acestui a fi. Doar în momentele unirii mamei cu tata, eu am simţit că mă sunt, că mă sunt întru ei.
Nu ştiu dacă sunt convingeri filozofice budiste şi nu invoc nici un cult, dar cât timp omul trăieşte ca individ, el… a nu fi, iar ca specie el… a fi. De fapt, mai întâi ne murim şi apoi ne naştem. Aceste două chipuri ale lui a fi nu sunt altceva decât lumile narcisiste ale proprie-i fiinţe. Prima dată ne murim din cuptorul pântecului de mama, ne murim ca pâinile crude, iar apoi ne naştem în foamea de aluat a burţii Pamantului– altă mamă. Ne murim născându-ne dintr-o mamă şi ne naştem murindu-ne în altă mamă. Dacă cineva neagă şi reneagă absurdul întru care ne devenim, atunci acel cineva nu face decât să mai adauge fiinţei lui absurde şi mai multă absurditate. Doar că încercăm să ne găsim o logică ne face absurzi. Nevoia de logică este tot o chestiune de amor propiu, de narcisisim. Doar prin simplul fapt că tindem spre perfecţiune(ce o fi si aceasta si cine ştie cum arată de tinde spre ea) ne dovedim a fi imperfecţi. Cititorule, omul este o continuă moarte, un act aproape interminabil, până când domnul dumnezeu a fi spune: “Atât, ajunge– A nu fi!’
Şi, cititorule, în tot acest timp fiinţa noastră fiinţează stând aplecată şi legându-şi teneşii anilor cu şireturile secundelor. Cât plâns în râs şi invers, şi invers şi invers… Totul este o chestiune de narcisisim întru a fi, chiar şi clepsidra se scurge întru ea din motivul lui Narcis-Nisip… Dar, cititorule, eu am vorbit despre o meta-fiinţă şi un meta-narcisism, dobândite prin visare, cugetare, spiritualizare, totul din motivul propiului amor. Iar daca spuneam odată că Narcis este inadaptat, el este inadaptat pentru că nu vrea şi nu are de ce să fie… A fi adaptat la social este dovada cea mai mare a inadaptării tale la sinea ta.
Narcis este un frumos urât şi frumos, aşa cum tu îl modelezi cu mâinile fiinţei tale, iar când spui Narcis, tu de
fapt spui: Eu.

Carnea, spiritul şi devenirea întru cerc

(Despre stil, puncte de vedere şi puncte pe cerc)

Tot ceea ce eu gândesc a mai fost gândit – cu siguranţa – de alţii, dar ceea ce ne deosebeşte pe fiecare, unul de celălalt, este stilul – acest al treilea ochi în care privim, cu care auzim, cu care simţim pipăitul, cu care ne măsuram secunda, cu care într-una, cu care Lumina şi cu care Întuneric – stilul acest al treilea ochi cu pleoapa lipsită de grăsime şi cu câte un ochi pe fiecare geană.
Umbra este negativul stilului nostru. Bine spunea Mircea Cărtărescu în romanul lui “De ce iubim femeile”: „Stilul nu îl ai, ci îl eşti”. Probabil această adâncă cugetare este singura picătură de esenţă a cărţii, restul contează mai puţin. Dacă M. Cărtărescu ar fi scris doar acest gând, probabil şi-ar fi răspuns şi el, dar şi cititorul, la întrebarea al dracului de retorică „De ce iubim femeile”. Aşa… s-a pierdut prin detaliul detaliilor, iar cititorul s-a pierdut şi el.
Stilul nostru este Lumină şi Întuneric personal.
Barbaţii iubesc femeile pentru ca le iubesc. Femeile iubesc bărbaţii pentru că îi iubesc. Nu este nevoie ca femeile să încerce să-şi răspundă „de ce?”. Ar fi o muncă sisifică. Această iubire este, fără doar şi poate, o iubire a cărnii. Să i se ia femelei dreptul la mascul, iar masculului dreptul la femele. Ce se va întâmpla? Dacă animalul din om nu este satisfăcut, este normal – un fel de lege a naturii – că această idee de iubire nu se va înălţa la Cercul stilului nostru. Doar după ce animalul este satisfăcut putem sa fim propriul nostru stil. Instinctul precede stilul, iar stilul impune Conştiinţa, iar Conştiinţa înseamnă artificiul naturii din noi. Mai exact, dacă femeia şi bărbatul nu contribuie cu arta sexuală caracteristică speciei lor, iubirea nu se va împlini, pentru că animalul nesatisfăcut învinge stilul, iar în cazul animalului nu se poate discuta despre vreun anumit stil, pentru că propriul stil al animalului este instinctul, imediatul. Orice fiinţă care fiinţeaza trece prin transformările artei sexuale. Este vorba de transformările pe plan fizic şi psihic, dar chiar şi pe plan politic, economic. Viaţa noastră poartă, încă de la începuturi, în pântec, pruncul care ne este Moartea. Moartea este copilul nostru, carne şi spirit dintru noi.
Iubirea platonică nu există decât atunci când toate simţurile din organism sunt moarte la ambii parteneri. Se pare că Platon nu a avut carne peste oase, ci oasele peste carne, iar în locul pielii a avut tencuială de măduvă, îmbrăcat peste cu o haină a Spiritului. Dar dacă dispare Simţul, Spiritul oare nu dispare şi el ? Singura pentru care port o iubire platonică este fetiţa din mine. Am convingerea că Platon a fost un visător narcisist cu pleoapele cusute cu aţe de lumină.
Nu cred nici în minciunile creştineşti prin care se face dovada de puritate (în ghilimele). Nu cred în suflet, cred doar în spirit, adică în intelect. Sufletul este o invenţie pentru spiritele slabe, o invenţie a spiritelor slabe.
Nu inima, ci sângele care pompează întru ea.
Să nu aud de aşa numitele iubiri spirituale cu baze platonice, în cazul în care unul dintre parteneri este ciung, retardat, impotent, sau geniu etc. iar celălalt partener este normal din toate punctele de vedere şi nevedere. Nu poate fi o armonie între ei, spiritele lor se neagă. “A fi”-ul lor este diferit unul de altul. Revin şi repet, dacă nu este satisfăcuta carnea, spiritul moare de foame, la fel şi stilul. Carnea hrăneste spiritul, iar spiritul adapă carnea. Asta da armonie, singura iubire platonică are loc între carne şi spirit. Setea şi foamea… Eugen Ionescu, bunul meu amic, ştia el ce ştia…
Şi totuşi, prin înfometarea şi însetarea cărnii, treptat, progresiv, vei vedea ca spiritul îţi va birui carnea. Gânditi-vă la yoghişti. Cu toate acestea, spiritul – să fim raţionali (ce absurditate spun) – spiritul este trecător, însă carnea este efemeră. Nu se pot unul fără celălalt. Fiecare sunt Ceva şi adunaţi sau scăzuti între ei dau tot Ceva. Unu plus unu este egal cu unu – Ceva plus ceva este egal cu ceva.
Este normal ca orice fel de iubire să existe, pentru că altfel de ce s-ar mai vorbi de ea? Dar noi nu simţim Tot, nu vedem Tot, este ceva în neregulă cu stilul nostru. Totul este o chestiune de carne şi de spirit. O devenire întru cerc a fugii unuia către celălalt, setea şi foamea…

NU ştim care spre care fugim, nu ştim care spre care tindem, pentru că ne devenim întru cerc. Pământul, acest platou de filmare pe care rulează filmul lui a fi, este un cerc sau dacă nu, este un aproape cerc. Acest aproape cerc se învârte încontinuu. Chiar dacă stăm pe loc, nemişcati, locul nostru în Univers se schimbă oricum, în fiecare clipit de clepsidră, aşa că noi nu putem ştii care spre care tindem.
Dacă doi copii se aleargă, este clar că ei se aleargă în cerc, legea gravitaţiei şi inerţia dictează totul. Cum putem noi să ştim care pe care aleargă, pentru că fuga lor devine întru cerc, ei se consideră a fi două puncte care se deplasează pe muchia cercului. Punctele devin în acelaşi timp…
Suntem la comanda şi toanele geometriei fizice sau ale fizicii geometrice.
Suntem puncte de pe muchia unui Aproape Cerc şi nu îndrăznim să avem puncte de vedere. Suntem puncte de suspensie în propia noastră devenire…
Chiar dacă Pământul ar fi (fost) pătratic, triunghiular, hexagonal, conic, cilindric sau piramidal, el tot întru cerc ar fi devenit pentru că toate aceste forme sau figuri geometrice sunt Circumscrise Cercului, neantului, oului cosmic, infinit. „Este un punct de vedere…” îmi spune Ilie Moromete puţin sarcastic în propiul lui stil.
Totul este o chestiune de civilizaţie, de fiinţa integrată într-o civilizaţie. La fel devin ca şi noi, oamenii, şi acele fiinţe numite viermi. Şi ele trăiesc într-un cerc, de exemplu, mărul. Şi mărul este cerc. Mărul este pentru viermi ceea ce este Pământul pentru oameni. Oamenii devin întru cerc, viermii devin întru cerc. Orice Univers este un cerc la rândul lui. Fiecare Univers are o infinitate de Universuri. Ceea ce la om se numeşte eu, la Univers se numeşte (tot) univers. Sinea Universului infinit include o complexitate de universuri mai mici. „Şi tot astfel, dacă închid un ochi văd mâna mea mai mică decât cu amândoi. De aş avea trei ochi aş vedea-o şi mai mare, şi cu cât mai mulţi ochi aş avea cu atâta lucrurile toate dimprejurul meu ar părea mai mari. (…) Cine ştie dacă nu trăim într-o lume microscopică şi numai făptura ochilor noştri ne face s-o vedem în mărimea în care o vedem?” bine cugeta Eminescu în geniala „novela” „Sarmanul Dionis”. Ceea ce încerc eu să exprim stângaci o face foarte bine Eminescu prin metafizica lui romantică genială. Cum spuneam, în Universul Pământ este inclus Universul Măr întru care este inclus Universul Rădăcină întru care este inclus Universul Pământ întru care este inclus Universul Măr… şi tot aşa… chiar şi Universurile devin la rândul lor, unul întru celălalt, încă o dată şi încă o dată – devenirea întru devenire = Redevenire. Ca şi omul şi viermele devine întru Cerc – acest a fi iar noi, toate punctele care devenim întru muchia lui, nu suntem altceva decât nişte conjugări ale formelor lui: prezent, trecut, viitor. „În fapta lumea-i visul sufletului nostru. Nu există nici timp, nici spaţiu – ele sunt numai în sufletul nostru. Trecut şi viitor e în sufletul meu, ca pădurea într-un sâmbure de ghindă…” mai spune geniul lui Eminescu. Sufletul la care se referă Eminescu nu este altceva decât stilul nostru, intelectul, spiritul.
Între mine şi vierme nu există nici o diferenţă în domeniu de devenire. Omul afirmă cu atâta certitudine că este fiinţă superioară din toate punctele de vedere şi nevedere. Dar eu vin şi-l întreb pe om: eşti sigur că doar tu ai conştiiinţa şi sensibilitate, eşti sigur că în Celelalte Universuri, fiinţele care îl populează nu sunt la fel de evoluate? Poate sunt chiar mai evoluate în propiul Univers decât întru noi, oamenii, în propiul nostru Univers. L-aş mai întreba: Ce te face să crezi că viermele, din Universul Măr, nu are un anumit limbaj, nu iubeşte în stilul lui, nu ştie ce-i aia artă? Incredibil, cu câtă nedreaptă superioritate îl priveşte omul pe vierme. Universul Pământ şi Universul Măr sunt egale în ale devenirii ca de altfel, şi omul şi viermele sunt egali. „Presupunând lumea redusă la un bob de rouă şi raporturile de timp, la o picătură de vreme, seculii din istoria acestei lumi microscopice ar fi clipite, şi în aceste clipite oamenii ar lucra tot atâta şi ar cugeta tot atâta ca în evii noştri – evii lor pentru ei ar fi tot atât de lungi ca pentru noi ai noştri…”
Ne devenim întru cerc, univers întru Univers, eu întru eu, fiinţă întru fiinţă… Dacă noi îi privim pe viermii cu atâta superioritate, ca pe nişte viermi să-i zic aşa, poate şi noi, oamenii, suntem nişte viermi pentru alte civilizaţii.
„Câţi oameni sunt într-un singur om? Tot atâţia câte stele sunt cuprinse într-o picătură de rouă sub cerul cel limpede al nopţii…” devenirea întru devenire, întru cerc, câtă esenţa, bătrâne şi geniule şi mai viule ca nimeni altu, Eminescule şi Mihaiule veşnic.