Atenţie, fragil!

Poezia a ieşit în stradă. E civilizată, nu dă cu pietre, nu vrea bastoane pe spinare, nu are bannere, nu urlă, dar toţi o cunosc, toţi se pozează cu ea, toţi împrăştie imaginile pe reţelele de socializare, toţi dau like, sharuiesc, toţi ştiu că are şi ea un cuvânt de zis, însă din timiditate sau stăpânire de sine, amână momentul triumfului. Unul dintre momentele triumfului ar fi ultima antologie de poezie douămiistă, Compania poeţilor tineri în 100 de titluri, apărută în 2011 la editura Compania şi primenită cu minuţie de Dan Coman şi Petru Romoşan. Este vorba de cincisprezece poeţi; le strig numele: Constantin Acosmei, Gabi Eftimie, Teodor Dună, Ruxandra Novac, Ştefan Manasia, Marin Mălaicu-Hondrari, Claudiu Komartin, Radu Vancu, Dan Sociu, a. urmanov, V. Leac, Florin Partene, Elena Vlădăreanu, val chimic şi Dan Coman.
Nimic nu se potriveşte mai bine cu spiritul ultimelor zile din marile oraşe ale ţării, în care oamenii au ieşit pe stradă să îşi strige nemulţumirile la urechile surde ale Puterii, decât analiza unei antologii de poeţi vii, tineri, sensibili, ancoraţi serios în social şi la fel de revoltaţi ca toată suflarea momentului. Îi poftesc să ia cuvântul pe rând, în ordinea alfabetică a cărţii despre care antologatorii spuneau: „poeţii din această carte nu urmează vreo ordine alfabetică sau cronologică, ci o structură muzicală decisă de antologatori pentru ansamblul volumului”. Aşadar, muzica:
Constantin Acosmei şi Gabi Eftimie empatizează cu o lume alienată iar această empatie duce automat la un soi de greaţă existenţială; amândoi având un discurs poetic frust, fiecare ştie să mascheze în manieră proprie această opţiune mai mult sau mai puţin voită. Dacă Acosmei cucereşte cititorul prin imprevizibil, reuşind să şocheze, Eftimie propune o oarecare nostalgie, cu poeme fără început şi fără de sfârşit.
Vom vedea mai târziu că Teodor Dună se detaşează cel mai mult de generaţia lui, atât prin discursul poetic, cât şi prin tematică. Jocul maladiv şi morbid (încărcat de motivul pământului) pe care îl inventează Dună ţinteşte mereu către un dincolo, de aceea cititorul este smuls din lumea lui şi împins uşor-uşor spre o continuă călătorie, spre o continuă căutare de sine. De ţinut minte că această joacă se face în tovărăşia metafizicii.
Cu Ruxandra Novac se încep protestele poetice ale acestei cărţi. Nu mi-ar fi deloc greu să îmi imaginez aceste poeme citite la o portavoce, în mijlocul mulţimilor. Avem aici o revoluţie interioară; frustrările sunt vărsate pe şleau, apare ideea de catharsis, terapie obţinută prin descărcarea trăirilor refulate. De adăugat că micile crâmpeie de lirism exagerat nu sunt compatibile deloc cu antilirismul asumat în mai toate textele poetei. Iar şobolanul este la loc de graţie. (voi reveni pe parcurs cu detalii despre prezenţa şobolanului).
Ştefan Manasia este şi el, pe cât de revoltat, pe atât de nostalgic iar serenada muncitorului ar face mare cinste celor ce ar vrea să vadă dincolo de nori, un viitor mai puţin vitreg, o certitudine a siguranţei. În lilja 4 ever revolta interioară şi cea exterioară prezintă asociativitate şi comutativitate aidoma operaţiilor matematice iar nostalgia poemului-scrisoare creşte forţa cu care cititorul este izbit – îţi trimit, lilja, scrisoarea aceasta/ iar ca sentiment, un cristal: sufletul meu spânzurat. Ciclul poetului este închis cu un frumos şi zadarnic poem de dragoste când tu vii: când TU te întorci iar acasă/ cu sacoşele grele/ cu sufletul gol/ şi meschin/ ca floarea de podbal.
După care avem o surpriză de zile mari, întâlnim singurul poet douămiist care foloseşte cu lejeritate formulări poetice rupte din secolul XIX: o, voi, mâini albe, degete lungi,/ unghii roase până la sânge. Marin Mălaicu-Hondrari, un poet care mi-a atras într-un mod special atenţia pentru că îşi povesteşte viaţa (vezi biografia poetului care a locuit o perioadă în Spania) face, aşadar proză inventând un lirism sfâşietor. Poezia lui este bine distilată: dragostea atrage de la sine singurătatea iar singurătatea atrage de la sine cunoaşterea. Dacă e frig, mie îmi este cel mai frig/ când e cald, mie îmi este cel mai cald. Un poet frâmântat de poezie.
Claudiu Komartin. Un poet la fel de revoltat, revolta existând sub formă latentă. Versul lui mângâie şi muşcă când nu te aştepţi. Că e vorba de iubire (vezi poemul Irina), copilărie (vezi Ce ascunzi în palmă?), relaţii familiale (vezi Circul domestic) Komartin are şi el o nostalgie ce se confundă cu o continuă scrâşnire de dinţi. Şi la fel ca Dan Coman propune un soi de narcisism întors pe dos. Numai în singurătate mă pot adula/ îmi pipăi cu îndrăzneală corpul/ ca pe un sac/ plin cu pământ ud. Un poet care crede în poezie ca în ceva salvator: scriu noaptea şi asta îmi dă curaj/ obrajii îmi dogoresc/ de parcă aş sta lungit pe zăpadă/ în piaţa constituţiei/ şi aş privi casa poporului arzând. Komartin e ca un copil care asmute câinii doar de dragul de a fi muşcat, pentru ca mai apoi să-şi îngrijească singur rănile, scriind.
Radu Vancu îşi asumă rolul de înţelept în templul Alcoolului. Astfel, sunt situate pe acelaşi plan Alcoolul şi Cartea, amândouă însemnând cunoaştere, ba chiar mai mult, o sensibilizare a tuturor simţurilor, deci o luciditate grozavă. Şi unde e luciditate apare drama, ştim cu toţii povestea, numai că Vancu e un autor foarte inteligent, nu cade în groapa cu văicăreli iar patetismul artei lui constă în disperarea autentică mascată de o autoironie subtilă. Alcoolul e bun, însă acum e de două ori mai bună apa. Să tot bei (apă) şi să-l tot citeşti.
Mutăm registrul şi întâlnim alt poet original, inteligent şi foarte talentat – Dan Sociu. Dacă Dan Coman şi Claudiu Komartin vin cu un narcisism pe dos, Sociu vine cu un romantism pe dos. Un poet foarte firesc care are candoarea unui prozaism neafectat. Nimic nu deranjează, totul curge lin, natural, firescul e la el acasă în poezia lui Dan Coman. Disperarea, în cazul lui, se confundă cu hazul înger/ îngeraşul meu/ numa-n faţă/ să nu dai.
a. urmanov, deşii printre primii poeţi ai generaţiei, nu îmi atrage atenţia într-un mod special. E genul de poet care nu te lasă mască, nesurprinzându-te; cu siguranţă rămâne important pentru generaţia lui, ca unul din fraţii mai mari  care îşi înavaţă fraţii mai mici la fumat şi la băut. Metaforic vorbind, da. El singur se caracterizează aşa: o sursă de curent insuficientă sieşi. Aşa văd eu poezia lui urmanov.
Uite că-i vine rândul şi lui V. Leac, cel mai puţin încruntat dintre douămiişti; fantezist, ironic, bun povestitor, poet cu poantă, dar şi un observator lucid, Leac se împrieteneşte din start cu cititorul, primind maximă atenţie. Leac pune seiful cu poezie în faţa lectorului şi îi oferă, dacă acesta e cu minte, cod după cod pentru a-l îmbogăţi. Apoi vine gustul pentru absurd. Apoi vin râsetele; păi ce, nu vă place să râdeţi? Să fim serioşi.
Florin Partene e slăbănog şi umblă cu slăbănoaga, îşi iscodesc măruntaiele/ cu degetul nemilos, se cunosc pe sine prin intermediul celuilalt şi pâinea aceasta fierbinte pe care o scarpină ei şi care le ţine de foame e dragostea. Femeia e pe primul loc, apoi vine tendinţa de a căuta cu minuţiozitate visceralul, apoi avem o muzicalitate reuşită a fluxului versurilor. Neinspirată mi se pare preferinţa pentru vagi momente de rimă toţi suntem o pulbere fină/ şi din delicateţe/ plutim în lumină. Ideea nu e rea, dar Partene nu are nevoie de muzică pentru a fi muzical. Şi imediat vine şi cunoaşterea întru femeie: ca într-o oală spartă/ curge în mine laptele tău/ sînt ca în prima dimineaţă/ când noaptea nu se mai risipeşte/ iar sânii tăi ca două fetiţe deştepte/ pun întrebări. Un romantic, domnule.
Ne apropiem de final şi nu avem voie să mergem acasă până nu mai strigăm de câteva ori iar pentru asta este Elena Vlădăreanu aici. Teribilă, Vlădăreanu reuşeşte să îşi şocheze cititorul şi cred că asta este miza ei cea mai mare. Desigur, această poezie are o furie autentică, o spovedanie în care păcatele sunt, de fapt, frustrări. Întâlnim veninul unei sensibilităţi care se refuză şi care se ascunde după un limbaj rece. Şi acum este momentul să readuc vorba despre motivul şobolanului, întâlnit la mai mulţi poeţi douămiişti din prezenta carte (dacă fiecare generaţie şi-ar alege o mascotă, cea a douămiiştilor ar fi Şobolanul, dar unul simpatic). La fel se întâmplă cu motivul vomei. Iată o generaţie care îi dă lecţii despre greaţă lui Sartre cu a lui Borâtură cum o numea ete-aşa-la-mişto Boris Vian.
După forţa şi energia emanate până aici, o întâlnim pe val chimic care vine cu acelaşi discurs, nestârnind interesul prea tare, poate singurul lucru prin care atrage atenţia este lexicul folosit, aflat în strânsă legătură cu pseudonimul chimic. În rest, opţiunea pentru finalul brusc şi sec. val chimic are o poezie de o anemie îngrijorătoare, fără surprize pentru cititor.
Încheiem cu Dan Coman şi încheiem bine. Poezia lui să o tot citeşti. Am tot repetat de narcisismul unora dintre poeţii prezenţi aici; Dan Coman e printre cei mai narcisişti, se admiră în apele limpezi/tulburi ale vieţii/morţii. Poezia lui e de o subtilitate de remarcat; el este alesul să fie acum nihilist, acum autoironic, fragil. Uneori propune o imagistică aproape stranie ca-n filmele lui Lynch.  Poezia lui Dan Coman este precum coletele poştale pe care scrie Atenţie, fragil! Se închide bine cartea, numai bine, lăsându-ţi în minte ideea de a reveni asupra ei, eu o tot răsfoiesc de vreo două luni. M-am dumirit de multe treburi şi am scăpat de unele prejudecăţi, am fost impresionat de multe versuri. Toate şansele ca această carte să fie deschisă de mulţi pasionaţi de poezie peste ani şi ani, pentru că o bună parte dintre poeţii aceştia vor fi la fel de vii, tot în stradă, la cot cu poezia.