Vineri – poezie de post negru şi autoflagelare

     Înghiţi-vă invidia, poeţi-super-star şi poetese veştejite, a apărut un poet nou, se numeşte Aleksandar Stoicovici şi publică volumul de poezie VINERI, la editura Herg Benet, care mai bine de un an patronează poezia tânără din România.  Nu este prima dată când vorbesc despre Stoicovici, încă din luna martie anunţam pe blogul revistei SubCultura –kalaşnikov de idei – că mi-a atras atenţia poezia acestui tânăr imberb, cu alură de adolescent timid, dar sociabil dintr-o poruncă a firii. Spuneam atunci de forţa poeziei lui, atât pe plan stilistic, cât şi semantic, cât şi cognitiv, dar mai ales spuneam de croiala limpede şi curată a versurilor lui, pornită dintr-un material poetic autentic. Dacă poezia noastră tânără are meseriaşi obsedaţi de minuţiozitate şi luciditate, atunci Stoicovici se află printre aceştia. Dar să intrăm în pâinea înmuiată în spirt, căci asta este poezia din acest volum. Vineri este o carte de poezie greu de asimilat pentru lectorul lipsit de pasiunea adevărată pentru poezie, dar mai ales de o solidă bază culturală. Poezia lui Stoicovici este atipică secolului XXI, iar tocmai ăsta este primul semnal că este un poet adevărat, vizionar şi deschizător sau re-deschizător de drumuri. Mi se pare normal ca volumul de faţă să înceapă cu o „incizie”, secţiune de un ermetism bine aerisit cum, de altfel, toate cele şase secţiuni (fraţi de sânge) sunt bine realizate, fiecare grupaj ţintind spre tematici şi înţelesuri diferite.

În „Incizie” întâlnim sentimentul matrioşka prezent în mai toate poemele; apare, aşadar, detaşarea de sine. Observăm o continuă segmentare chiar a socialului. Stoicovici lucrează cu sugestia, lucru aproape mort în poezia actuală şi matrioşka, pe care el o prezintă atât de minuţios, am putea-o asemui cu puşca lui Nichita. Dacă Stănescu urmărea ierarhizarea exclusiv socială, Stoicovici o urmăreşte pe cea spirituală. De altfel, armonia nimic-spirit-trup onorează tot ciclul, dacă nu chiar tot volumul: „inima/ se transformă într-o cuşcă/ bine ascunsă sub platoşa de carne”. Tot aci spiritul este revoltat: „astăzi începe cel de-al doilea război mondial/ săptămâni la rând s-au scurs tot felul de vopsele din aparatele de radio”. Iese în evidenţă un element – vopseaua. Totul este acoperit de vopsea, totul încearcă să îşi ascundă identitatea. Dacă vopseaua scursă din radio are un rol de conectare la real şi ironizează „rinoceriada”, mai avem şi vopseaua care conectează omul la transcendental: „vopseaua icoanelor îmi curge în păr”.  Tot ciclul are o simbolistică foarte interesantă: ruleta rusească, vopseaua, matrioşka, indigo-ul, morfina. De aceea, orice lucru îşi găseşte sfârşitul în alt lucru, orice suflet îşi găseşte sfârşitul în alt suflet. Este o contopire copleşitoare care duce la anihilare progresivă – moarte peste tot. „Vocea lui va declanşa războaie” zice un vers cu iz de ars poetica. Şi pe bună dreptate. Vocea lirică a poetului va declanşa războaie în poezia contemporană pentru că Stoicovici are tehnică de „joc” aidoma echipelor de fotbal din Champions League, ideea, maniera şi materialul poetic se sincronizează „în pase”. Stoicovici joacă în defensivă, dar o face cu atâta artă încât cititorul se simte pe el însuşi în defensivă, iar între două defensive se află golul, nimicul, singura ofensivă care uşor-uşor anihilează tot. „Incizie” rămâne o camuflare continuă a nimicului şi a morţii, această afirmaţie fiind susţinută de elementele-simbol anunţate mai sus. Încă un motiv în plus pentru ca „într-un acces de furie/ dând paharele pe gât/ (şi) redefinim hazardul”.

Ca şi cum gravitatea, fatalitatea şi ermetismul primului ciclu îl copleşesc pe însuşi autorul cărţii, urmează un ciclu dominat de nostalgia copilăriei. „Dintele de lapte” este o lume magică, de vis, prin care ar trebui să treacă orice individ pentru ca viaţa lui să fie un tot omogen. Aici Stoicovici este un magician şi nu aş exagera dacă aş spune că scoate din pălărie poate cele mai frumoase imagini şi senzaţii poetice ale cărţii. Dar atenţie, copilăria lui Stoicovici (nici măcar ea) nu are nimic din copilăria evocată de alţi autori. Încă o dovadă că vâna poetică a tânărului poet este atât de viguroasă, autentică şi bizară, încât nu ştii la ce să te mai aştepţi. Poate doar Gellu Naum se găsea în acest tip de lume unde totul este suprareal, dar cu logică şi metodă. La fel ca Naum, Stoicovici foloseşte automatismul poetic, la care adaugă experienţa personală (poate chiar memoria involuntară, atât de invocată de modernişti) şi, de asemenea, bisturiul rece al autocriticii. Astfel, se conturează o lume a copilăriei pe care nu ai cum să nu o re/trăieşti. Colaj între Naum şi Marquez, lumea copilăriei are câteva motive devenite obsesii: Dunărea, Peştele, Iagodăria, Arhanghelii, Îngerii, Tămâia, Caii, Albinele, Luna. Iată o dovadă a congruenţei copilăriei cu ideea de infinit „buturugă alunecoasă ca un dinte de lapte/ măsurând cerul”. Pomeneam mai înainte de Dunăre, un personaj central al cărţii, prezentată în diferite ipostaze. „apa se încolăceşte sub genunchi şi mă muşcă/ ca o viperă neîmblânzită”, această amintire a Dunării copilăriei vine odată cu o conştientizare a maturităţii, această viperă plină de venin. „Intram în Dunăre şi Dunărea era întunecată/ ca şi când toate nopţile de până atunci s-ar fi îmbibat în apă”, Dunărea rămâne refugiul copilului „într-un anotimp ce mirosea de cele mai multe ori/ a departe şi a mâl”; tot poemul „Asta era copilăria noastră”, poate cel mai frumos şi puternic poem din întregul volum, merită citat în întregime, poemul curge atât de bine (ca şi cum ar curge odată cu Dunărea mult amintită) încât nu poţi rupe din el pentru a transmite adevărata lui forţă. În „Peştele din Iagodărie” povestea prinde adâncime în descifrarea condiţiei pescarului, copilului şi religiosului într-o lume de început de lume. Poemul este susţinut de umor de bună calitate „exact când am intrat pe poartă/ popa îşi aranja coada uscată de peşte după gât/ în loc de patrafir”. Tot aci, pune umărul şi teoria antică conform căreia apa este elementul principal al vieţii. „m-am dus la Dunăre mi-am băgat capul în apă/ prin apa tulbure am văzut pescarii/ împingând animalul cu palmele/ lacrimile le intrau şi le ieşeau din ochi”. Apa care intră şi iese din ochi este chiar apa care ne ţine în viaţă. Alt aspect interesant al memoriei îl reprezintă copilăria marcată de sărăcie: „se văd copiii/ ce-şi pun jucăriile la sărat/ sub şeile cailor/ cu gândul că într-o zi/ o foame de nestăvilit/ se va abate asupra lor”.

În „Vinil” şi „Zaruri” se scurtcircuitează timpul şi ne întoarcem în prezent, într-o atmosferă de blues, pe strada „Bujorilor 73” unde dăm piept cu auto-ironia „un perete de văiugă/ prin care pot vedea viitorul minunat/ de care voi avea parte”, dar şi cu o stare de revoltă politic-socială, urlată parcă printr-o portavoce pe arterele principale ale oraşului, e un „Manifest”: „(…) copiii din care au crescut/ bâjbâie în somn după un sân otrăvit”, „sunt ore bune/ de când ne lingem resemnările de pe epoleţi/ încep să cred că nu vom termina niciodată” sau versurile totale ale poemului-manifest „privim cu detaşare un spectacol gratuit în care/ ni se lipesc hârtii de turnesol pe ochi/ pentru a vedea clar viitorul strălucit/ ce ne aşteaptă”. Sunt reprezentări mult mai apropiate de afectul omului contemporan, unele poeme în care „ţiganii/ încă mai desprind şine de cale ferată/ cu unghiile întărite” folosind poanta mult curtată în contemporaneitate: „câinele fugit din curtea facultăţii de arte/ pişă acuarele pe vagoane/ în spatele lor”. Dar spre deosibire de mulţi poeţi, Stoicovici nu cade în manierism iar versuri ca cele de mai sus nu sunt folosite gratuit, fiind doar nişte pastile întăritoare pentru a ca cititorul să meargă mai departe cu lectura acestei cărţi, în fond, foarte solicitantă. „Mâna lui creştea precum aluatul” şi la fel va creşte şi poezia lui Stoicovici. În poemul „Nimic” este o continuă pendulare între viaţă şi nimic, între nimic şi nimic. Amânarea naşterii sau refuzul naşterii, un absurd asumat cu băgare de seamă şi cu o conştientizare a existenţei înaintea existenţei: „înainte să mă nasc/ îmi amân toate zilele ce mi-au rămas de trăit”. Venind din urmă cu poemul „Perspectivă”, lucrurile se leagă foarte bine „îmi simt viitorul/ ca pe o mină de pământ/ de pe care nu pot ridica/ piciorul”. Apoi suntem chemaţi la „blues”, o atmosferă la fel de magică precum cea a „dintelui de lapte”, dar aici nostalgia lăsând loc ironiei: „într-un vis se făcea că în faţa altarului în loc de icoană/ stătea un fier de călcat/ veneau credincioşii şi când să pună buzele fierul se încinta brusc”, iată ironizarea omului ordinar care nu mai este de recunoscut, făcând un exces de zel, când vine vorba de religiozitate. Mai tot ciclul „Zaruri” este un moment de respiro pentru trup, trancendentul câştigând teren: „ies din mine şi vă privesc/ cu ochii omului care a hrănit şobolanii şi apoi a încins găleţile/ pe burţile damnaţilor”. Este pusă, de asemenea, şi problema eredităţii: „aici/ reversul sângelui/ e ţinut la loc de cinste/ în clasoare”. Şi pentru ca „zarurile” să fie aruncate cu noroc, poemele în rimă „Doamnă pentru c-aţi tăcut!” şi „Calendarul Capucin” ţin loc de ritual.

În ciclul imediat următor, cel care poartă şi numele cărţii, este prezentă femeia cu părţile ei bune şi rele; evocarea întâlnirii femeii iubite, momentele de tandreţe dintre femeie şi bărbat, apoi cele de certuri şi neînţelegeri, apoi dragostea transformată uşor-uşor în indiferenţă, poate chiar ură şi dispreţuire: „mă ridic de pe scaun şi mă aşez în tine/ ca un magnet uriaş/ în mijlocul unui cimitir de maşini”. Oricare ar fi stadiul dragostei şi al iubirii, Stoicovici lasă să se înţeleagă detaşarea şi distanţarea lui de femeie pentru a o supune analizei. Un fel de admiraţie mută îl mistuieşte iar textele concentrate pe erotism rămân dovada că Aleksandar Stoicovici scrie o poezie de post negru şi autoflagelare. Şi „Apa n-avea ochi şi pentru noi”, relaţia erotică este de o  fluiditate a cunoaşterii reciproce „intru în casă ca o apă”, „e mijlocul primăverii şi curge apă de vie/ peste tot în jurul nostru”. Iar în contemplarea lui poetul pune femeia la nivelul divinităţii: „sânul tău e mai rece decât oasele sfinţilor/ la slujba de dimineaţă”. Câtă nevoie are omul de credinţă! Câtă nevoie are bărbatul de femeie! Cam ăsta-i mesajul. Femeia este Dumnezeul bărbatului iar oasele ei sunt oasele sfinţilor. Şi din nou se operează cu sugestia. „Nimic din ce-ai uitat în mine/ nu-ţi mai face rău”, iată un schimb de energii între femeie şi bărbat; nimic hedonist în textele astea, pentru Stoicovici femeia este uitarea de sine a bărbatului, dar nu prin satisfacerea instinctivă, ci prin contemplare. Aşadar, o uitare de sine care duce tot la cunoaştere.

Volumul lui Aleksandar Stoicovici se încheie cu „Obiecte vulgare” unde poezia este la ea acasă, aşa că nu vă aşteptaţi la nu ştiu ce minunăţii. Poeme de o frumuseţe tulburătoare (Frida Kahlo, câinele andaluz şi recunoaşterea gustului pentru suprarealism), unele din ele asumându-şi aerul unor experimente, ele închid o carte unică în poezia noastră contemporană. Aleksandar Stoicovici este printre acei poeţi tineri care au nas pentru poezie şi ştiu că ceva nu miroase bine în poezia actuală, vrând să devieze drumul din nou spre lirism. Stoicovici şi alţi câţiva (se ştiu ei) formează avangarda, în curând li se vor alătura din ce în ce mai mulţi poeţi tineri, dar până să vorbim despre ei, haideţi mai bine să privim cum Aleksandar Stoicovici păşeşte în literatura română calm, dar sigur, cu mâinile în buzunar, având degetele împodobite cu inele de grenadă. Această grenadă este poezia.