Aleksandar Stoicovici – VINERI

Lăsând la o parte prieteniile şi judecând (strict) poeţii după justa lor valoare, aş risca să spun că Aleksandar Stoicovici este dintre cei mai valoroşi poeţi tineri români; desigur, despre el nu se vorbeşte prea mult din varii motive: este jumate sârb – jumate neamţ (i-ar prinde bine un hitler al criticii contemporane), locuieşte în Timişoara (degeaba faceţi ochii mari, foarte rar vezi un tânăr scriitor talentat timişorean promovat cum ar trebui de “rechinii” literaturii locale), poezia lui nu este “la modă”, deci nu poate fi digerat prea uşor şi nu în ultimul rând, cred că este şi vina poetului că nu apelează la un sistem prea bun în ceea ce priveşte marketingul propriei scriituri/imagini.

Dar uite că mă luai cu vorba, voiam să anunţ doar atât: Vineri, 27 mai 2011, ora 19.00, în cadrul Salonului Internaţional al Cărţii Bookfest 2011, organizat în cadrul Complexului Expoziţional Romexpo, va fi lansat volumul de poezie VINERI, al lui Aleksandar Stoicovici, apărut la editura Herg Benet (care se dovedeşte a fi o editură cu planuri măreţe pentru literatura tânără). Este o carte de mare forţă poetică şi spun asta pentru că am citit-o în întregime, însă mai multe vorbe despre acest volum într-un articol viitor după ce frumoasa carte va fi prezentă în librariile din ţară. Până atunci citiţi poezie de calitate.

ALEKSANDAR STOICOVICI         câteva poeme din cartea VINERI

asta era copilăria noastră

în pielea încinsă a cailor
apăsam bucăţi mici de tămâie cu degetele
ne imaginam că batem pietre scumpe
într-un anotimp ce mirosea de cele mai multe ori
a departe şi a mâl

dar caii erau îngropaţi la intrarea în casă
cu lanţurile de la cădelniţă aşezate în jurul ochilor
şi asta era copilăria noastră

în nopţile tăcute de august
auzeam albinele zburând pe sub pământul uscat
cerul atârna într-o plasă imensă de peşte
până aproape de frunţile noastre
intram în Dunăre şi Dunărea era întunecată
ca şi când toate nopţile de până atunci s-ar fi îmbibat în apă

luna era prinsă în trestii
şapte cete de îngeri cu palmele însângerate
o legau în curele de piele şi o trăgeau în adâncuri
noi adunam lacrimile de pe obrajii lor şi fugeam în sat
arhanghelul Gabriel suna în goarnă dezlegarea la peşte
şi asta era copilăria noastră

denie

noaptea e o felie de lubeniţă prin care se văd mamele

cum îşi spală copiii pe umerii dospiţi

cu apa limpede ridicată din fântânile de fildeş

(sfinţii încălzind raiul cu încheieturile mâinilor

ca în ziua împărtăşaniei când trebuie să treci dintr-o barcă în alta

ca să ajungi la altar)

noaptea e o felie de lubeniţă prin care se văd bătrânii

ce-şi caută oglinzile puse la sărat sub şeile cailor

şi nu găsesc decât bucăţi de cer mustind a păcate

(apa tulbure predicată peşte cu peşte la denie

clopotele de vată în care am ascuns cândva sâmburii numerotaţi

gândindu-ne că într-o zi ne vor surprinde din nou)

noaptea e o felie de lubeniţă prin care îmi voi revedea copilăria

la strigarea Dunării în cer

Săpânţa blues

Sunt o grămadă de babe dispuse să dea Cina cea de Taină jos din ştergar

pentru o copie Guernica

încreţită şi pixelată

dar care se vede ireproşabil de la distanţă

O grămadă de moşi ce ţin urzici sub tălpi când bat lână în piuă

am văzut cu ochii mei.

La cântecul cocoşului – uşa şi zăbrelele sunt puse

cum se ridică puţin soarele

Leul îmblânzit iese singur din calota pălăriei

Dimineaţa

popa taie prescura şi se întreabă dacă s-o fi preschimbat apa

ăia mici trag lanţul cădelniţei la biciletă

lungesc spiţele de grâu

Într-un vis se făcea că în faţa altarului în loc de icoană

stătea un fier de călcat

veneau credincioşii şi când să pună buzele fierul se încinta brusc

(urlă până îţi trec coastele prin piele

urlă cât poţi în urechea lui Van Gogh

toate lucrurile ţipate în disperare

le voi bate în cuie pe crucea de ploaie)

peştele din Iagodărie

cu vreo câteva luni înainte pe la ultimele ninsori din an
începuse să meargă vorba că în Iagodărie ar creşte un peşte imens
pescarii veneau în sat şi se jurau că peştele-i acolo
şi urcă tot mai repede spre cer
alţii povesteau că ba mai mult
dacă bagi capul sub apă când e Dunărea cuminte
poţi să-ţi vezi străbunii cum împing animalul cu palmele
cum îl înalţă în proptele de aur

la scurt timp tot satul vorbea despre peştele din Iagodărie
toţi îi spuneau acum peştele-pod
pentru că pornea tocmai de pe malul sârbesc
şi ajungea până la noi în sat

îmi aduc aminte că a fost un an extraordinar de bun
aşa că de Buna Vestire
s-a adunat aproape tot satul
(în zilele călduroase de primăvară slujbele se ţineau
sub părul din curtea Bisericii)

exact când am intrat pe poartă
popa îşi aranja coada uscată de peşte după gât
în loc de patrafir

lumea se înghesuia sub coada peştelui
plângând de fericire
copiii adunau pere
bătrânii se trezeau din când în când
şi-şi dezlipeau solzii de sub piele
iar pescarii. pescarii
plângeau în cor peste tăvile de argint

după vreo câteva luni pe la primele ninsori din an
începuse să meargă vorba că în Iagodărie ar creşte un peşte imens
m-am dus la Dunăre mi-am băgat capul în apă
prin apa tulbure am văzut pescarii
împingând animalul cu palmele

lacrimile le intrau şi le ieşeau din ochi