Poem pe o cartelă de metrou (1)

 

Alerg subteran la tine

calculează dacă poţi dragostea ce ţi-o port,

în cai putere..

este vorba şi de părul meu care a dat în coamă

este vorba şi de maxilarele mele care se rumegă reciproc

este vorba de un poem pe o cartelă de metrou.

Ştiu, te aşteptai să mă prezint cu o atitudine umilă,

de marfar reumatic şi murdar,

dar eu alerg subteran la tine,

dragostea mea pentru tine

este un animal fantastic.

 

Ies la suprafaţă,

observ clădirile prăbuşindu-se ca soldaţii în luptă

aliniaţi frumos cu simţul morţii…

Şi îmi aduc aminte de copacul

care plecase la market să cumpere primăvară,

plata se făcea cu frunze în valută

şi se căuta disperat prin buzunare.

 

La urma urmei, e greu să te împrumuţi vântului,

totuşi nu încerca să şopteşti, natura e surdo-mută.

mă cam doare o frunză, aşa ca un junghi

câteva rânduri, câteva rânduri înainte să adorm… cu secera se ia beregata iar cu ciocanul se bat cuiele sicriului…

soldatul îşi descarcă arma în pântecul femeii lui iar aceasta naşte la foc automat, ţara are nevoie de viteji, uite, ăştia adună morţii de pe câmp ca şi cum ar aduna fânul, îi adună cu o poftă şi o sete deşertică de bere rece, dacă săpaţi adânc în gândul beţivului, sigur veţi da de bere izvorând cu tot cu halbă…

 

au deschis carnea copiilor şi au semănat în ea gloanţe, iar la primăvară le va răsări cîte o mitralieră în spate… şi eu mă mir cum de măduva mai ştie să ne conducă scheletul… şi eu mă mir de cum mă mir… dragostea rece care incinerează cu ţurţuri de flăcări, război şi ţigări câştigate la pocker… ei se miră de mirarea mea, apoi se miră de a lor, suntem cu toţii cenuşă, dar nu-i nimic, timpul ne trage pe nas ca un drogat, dumnezeii mă-sii de treabă, aşa ne freacă de când lumea şi pământul… şi anume viaţa şi moartea, fac cu schimbul cu o precizie haotică, cu o sănătate bolnavă…

 

şi cum să nu scrâşneşti din dinţi când vezi cum frunza cade în capcana pregătită căprioarei… cum să nu scrâşneşti din dinţi până la tocire..?.. mă culc şi plâng, mă culc…

tot ce e scris mai jos este adevărat / s-a dovedit asta prin metamatică

râsul vine pleacă, pasărea moare, foame, aripă, aripă, de două ori aripă; cerul e la fel pământul e la fel bătrânul ăla e la fel copiii fac pipi la fel fără să o scuture prea bine, eu sunt la fel fără să mă simt prea bine tu eşti la fel fără să te simţi prea bine etc etc etc… osul când se rupe îl trezeşte pe câine din foame, osul când se rupe trezeşte copiii din somn care dorm aşa frumos cu ochii închişi, stângul e la locul lui stâng, dreptul e la locul lui drept, pleoapele la fel, osul când se rupe schimbă mersul, da… îl schimbă… şi pun punct înainte de a începe totul. punct. acum, da, acum totul vine de la sine, totul vine de la sine de două ori, boala mea de tine vine de la sine, în niciun caz de la mine sau de la tine, iar iar iar… spun… uite cum imaginaţia o ia razna, cum pescăruşii fac chetă pentru o beţie ca-ntre pescăruşi, categoric, sunt sigur, pe mine, pe mine un peşte nu mă îmbată… soarele face pipi în mare şi de-aia se usucă sirenele, de-aia slăbesc, de-aia marea se supără şi pleacă în vacanţă la munte… punct din nou…. dar cerul este un poster prins cu pionezele de stele, un poster în care luna a pozat goală, trebuie să le coasem copiilor pleoapelor, e simplu, nervii sunt înnodaţi pescăreşte şi este noapte ca într-o venă… în piatră liniştea face o gălăgie de creşă, mamele au în locul sânilor sticle de votcă, în oraşul ăsta parcul este beat tot timpul, ţâşnindu-i din nas artezian spirtul, în oraşul ăsta toţi sunt beţi tot timpul, pentru că altfel nu s-ar putea, nervii ar rămâne înnodaţi pescăreşte, pentru că altfel nu s-ar putea…

Piciorul de lemn

 

Mi s-a amputat piciorul

pentru că am călcat strâmb

în faţa guvernului divin

şi mi-au pus de formă,

în locul celui amputat,

un picior de scaun.

câteodată, pe stradă,

sunt confundat cu un scaun

iar oamenii dau să se aşeze

să-şi fumeze odihniţi o ţigară.

 

Piciorul de lemn mi-l încalţ

cu un pantof de lemn,

la baza lui încalţ şosete

de muşchi de copac

şi chiar în fluierul piciorului meu

îşi cioplesc casele

familii artiste de ciocănitoare.

 

Din piciorul meu,

tata şi-a comandat un costum nou,

cu tot cu cravată în formă de cruce,

mama îl foloseşte când prepară mămăliga

dar nu mă lasă niciodată să îl ling.

Odată chiar, l-am împrumutat unui vecin

care nu avea coadă la cazma să îşi sape grădina…

dar… piciorul meu a prins rădăcini numai în tine,

zeiţa mea ciocănitoare.

ştiu, ştiu, nu-ţi face griji pentru la iarnă deloc,

dacă rămânem fără căldură,

îmi rup piciorul şi îl arunc pe foc.

Mail de la johhny cash

Aldeo, împrumută-mi şi mie,

te rog, pistolul tău

Este un gagiu din Reno

care-mi face probleme de ceva timp,

Vreau să-i trag un glonţ în cap

doar să-l văd cum moare.

Aş aprecia dacă m-ai ajuta

P.S: Te salută June.

Tristeţe in re minor

Ridică, mă, cortina să vedem si noi

cum îşi taie Dumnezeu venele, ce naiba,

neagră comedia voastră, băieţi,

totuşi se aplaudă isteric;

azi-dimineaţă, când se bărbierea,

soarele şi-a tăiat gâtul

din care ţâşnea lumina a fluturi rahitici

care tuşesc tuberculos polen…

 

Ridică, mă, cortina,

mă, copii ăştia sunt expiraţi, scrie pe etichetă,

legaţi-i în serie de copacul ăla gălbejit.

-unii dintre noi sunt prea toamnă-

între timp, pe scenă, Hector ne prezintă fenomenul zero.

Vedeţi dumneavoastră, fenomenul zero,

este un fenomen simplu de complex, abstract de concret…

cum de ce! cum de ce! că îmi vin nervii,

unii dintre noi sunt prea toamnă,

vedeţi, l-aţi supărat pe Hector…

fenomenul zero, se aude!?

 

Coboară, mă, câinii să mă tăvălescă

până mi se dezlipesc plămânii

ca două afişe -tuberculos de oarecare-

coboară odată câinii ăia

să-mi sfâşie tristeţea, păi ce crezi tu,

mai ştii când ţi-am muşcat în noaptea aia

sânul stâng, iar a doua zi

mă privea vânăt şi supărat ca un boxer,

mai ştii?! i-am povestit despre fenomenul zero

ca să-i treacă supărarea…

 

Pe atunci Hector era saltimbanc

lucra pe cont propriu, ce zile, ce zile.

Acum hai, ridică cortina, coboară câinii,

luna atârnă pe umeraş ca o cămaşă

condamnată la naftalină.

coboară dracu’ odată câinii ăia să-mi sfâşie tristeţea.

Tristeţe de român

Când m-ai născut pe mine, mamă,

era aşa o criză economică în ţară

şi nea’ nicu dăduse ordin

ca toate femeile să-şi nască pruncii

direct în sicrie…

dar tu, tu mamă, nu ai vrut

şi ei te-au obligat atunci râzând

ca tu, mama mea,

să mă naşti direct în mormânt.

de aceea eu nu dorm niciodată cu capul

dacă dormi cu capul pe o carte îţi intră cuvintele în ureche ca insectele, de exemplu, cuvântul viaţă îţi poate intra în ureche ca un gândac de bucătărie, apoi iritaţia apare, halucinaţii de toate simţurile, vise ciudate, te poţi visa bucată de caşcaval sau coajă de pâine, de aceea eu nu dorm cu capul pe o carte…

dacă dormi cu capul pe o piatră îţi intră timpul în ureche, da, îţi intră timpul în ureche… îţi intră cu tot cu scântei, apoi urechea ta devine un fel de scenă pe care timpul se prosteşte actoriceşte, mimează o moarte de doi lei şi trei pantere, etc, etc, etc… apoi te trezeşti cu un sunet ciudat în cap, cu un fel de muzică funerară ermetică, un fel de noise cosmic, de aceea eu nu dorm niciodată cu capul pe o piatră…

nici pe mormânt nu este bine să dormi cu capul, nici pe trunchiul unui copac… nici pe un câine cu piciorul gata ridicat… nu poţi dormi chiar pe unde vrei tu cu capul tău pătrat, pentru că eu te-am minţit până acum să mai fie şi cu mine cineva treaz la ora asta…

… ei bine, poţi dormi cu capul pe propriul braţ, dar îţi va amorţi de nu te vezi, frate, că ai un cap greu… ăsta e adevărul.

Mail de la unchiul alcoolic

Se zboară decent la dumneavoastră

se moare discret şi modest,

v-aţi răstignit şi copiii la fereastră

şi nu cu vreun sens, ci ca gest;

 

câini vagabonzi şi cutii de conservă

la parter un tango sparge pahare,

lui paul i s-au aburit ochelarii de la ciorbă

şi i-a mai scăpat şi prea multă sare;

 

a mai căzut un copil de la fereastră

şi ne ninge de sus şi prostesc,

se zboară decent la dumneavoastră

se moare discret şi modest.

o femeie care tace, vorbind la telefon

ea tace cum ştie doar ea, însăşi tăcerea a încercat odată să o copieze, dar s-a făcut de râs în gura mare; ea tace, tace şi fumează cine ştie ce, dar fumează ceva, e limpede, se vede fum… vine vântul la ea, îi dă părul după urechi şi îi linge gâtul cu limba lui de vânt, ea continuă să tacă să-nchidă ochii clipind, apoi ea dintr-o dată începe să vorbească ceva, nu prea înţeleg ce, dar e limpede, şoaptele ei curg, şoaptele ei sunt într-adevăr vorbire şi gura ei se surpă, acum ea e prăpastie, vorbeşte şi e propria-i prăpastie în care se surpă.